Suc la plic.

Bine... 

Nu am trecut pe la liceu de doua zile, iar astazi va fi a treia. Pentru ca e inceputul intunecat al unei zi de vineri - iar dupa vineri vine sambata. Sambata pot sta linistita cugetand la o scuza pentru abandonul meu subit. Mi-am neglijat toate indatoririle si am facut numai ce m-a taiat capul [adica am stat in casa si nu am pus piciorul afara deloc, adventure ho?]. Nu am raspuns la telefon, la mesaje, nu am invatat la materiile-criza, nu mi-am facut griji in legatura cu nimic.

Dar in loc sa ma binedispuna, pauza asta imorala m-a pus la pamant. Cu cat stau mai mult in camera asta refuzand sa particip in activitatile lipsite de sens ale societatii, cu atat ma indepartez de ea. Cand te indepartezi de toata lumea, vezi mai bine... Ca si cum ai da zoom out ca sa prinzi o persoana in cadru, cu totul. Vezi unde isi tine mainile, vezi ca incerca sa ii puna piedica altuia, sau ca vrea pur si simplu sa le faca altora viata un chin.

Am observat ca sunt persoane care iau apararea unora - fara sa stie ca aceia rad de ei pe la colturi, ii respecta. Eu stiu cum sta de fapt treaba, dar are rost sa ma implic?

Poate sunt si eu in aceeasi situatie, sau poate singuratatea ultimelor zile mi-a intensificat paranoia: poate lucrurile nu stau asa cum cred eu. Poate cei pe care ii respect, cei carora le iau apararea, rad de mine in sinea lor, cu zambete rautacioase. Si undeva in umbra sta altcineva si zice incet "Paula, ce proasta esti. Nu-ti irosi timpul pe astia...", dar mie nu imi spune nimic.

Dar conteaza?

Asa suntem noi, oamenii - toate intentiile noastre bune pornesc de la amorul nostru propriu. Am incercat sa neg asta de foarte multe ori, dar cred... cred ca pana acum, toate gesturile frumoase pe care le-am facut pentru altii nu au fost decat un mod de a ma lauda pe mine insami. "Bravo, uite ce fata de treaba esti, ajuti in stanga si-n dreapta". Apoi, cand am eu o problema, ma pot martiriza: "eu ajut pe toata lumea, dar in ajutorul meu nu vine nimeni!...", si iarasi, imi castig mila.  Dupa ce am observat asta la mine, am identificat usor ipocrizia celorlalti. Foarte rar punem suflet in ceea ce facem, nu? 

Am gandit asa acum cateva luni - punem prea putin suflet in ceea ce facem. Asa ca m-am hotarat sa pun suflet in tot ceea ce fac, si sa ii conving si pe altii sa faca la fel. Toate eforturile mele, cat am zambit doar ca sa ii vad pe altii zambind, am ras si m-am prostit ca sa ii fac pe cei mai seriosi sa rada putin, sa ii vad ca spun ceva cu mai multa hotarare, sa ii vad ca merg cu pasi vii, condusi de minte - nu mersul acela de papusi care ma scoate din minti in fiecare dimineata de scoala; toate astea unde m-au adus? Cand incerci sa ii faci pe toti fericiti, ramai in urma... Am obosit dintr-o data, m-am inchis aici, si nu mai sunt de folos nimanui cum eram acum trei zile, cand dansam pe coridor cantandu-i "senpai-te-iubesc!" unei colege rafinate si responsabile.

Dar... Nu regret nimic. E foarte ciudat, dar nu pot reveni la forma mea initiala, de dinainte de hotararea aceea; voi pune suflet in ceea ce fac...

Mi-am spus ca nu voi face nimic ce voi regreta apoi, am decis sa spun tot ce simt fara ocolisuri, sa nu imi filtrez gandurile la fel de mult inainte sa le dau glas. Rad cand e amuzant, si cand nu e, rad de cat de amuzant poate sa nu fie.  

Cred ca am renuntat pe parcurs nu la inhibitii sau la prejudecati, cum s-ar putea intelege - ci la o parte din latura mea umana. Partea aceea excesiv de rationala si rece, care intuneca priviri...

------------

Mircea, sper sa ajung cu tine la Paltinis in februarie... Mi-ar fi placut sa vina si Paul, si sa putem sta noaptea intr-o camera luminata nesanatos, razand si povestindu-ne vietile pe-ndelete. Sa il aud pe Paul povestind, si sa ne jucam pe rand la PSP-ul meu incercand sa ne batem high score-urile la Burnout.

Dar nu ma intelege gresit, putem sa facem si asa: stam si radem intr-o camera luminata nesanatos, cu prietenii tai prin jur, si il sunam pe Paul ca sa ii spunem "Teapa, frate."

Ar fi distractiv.